jocuri cu masini

Brum Brum. Am gasit cateva jocuri cu masini super interesante. Cu cateva caracteristici in plus si destul de interesante fata de alte jocuri cu masini pe care le-am jucat pana acum. Acestea, cu o grafica 3D incredibil de bine pusa la punct, m-au impresionat si mi-au captat intreaga atentie. Pot spune ca am jucat online mai mult decat ma asteptam, undeva la 5 ore si atat de mult imi placea incat nu ma mai opream.

Poate le incercati si voi si imi spuneti apoi care este parerea voastra. Dar astept parerea voastra sincera. Eu cred ca viitorul suna bine in ce priveste aceste jocuri cu masini. Imi place sa cred ca trand-ul este unul ascendent care va revitaliza nu numai domeniul acesta ci si al celoralte categorii de jocuri. Pana atunci eu ma bag din nou la un joc. Sper de data asta sa am mai multa dexteritate.


4-intalnire

Indiferent de ceea ce spusese Jermey, nu eram atat de proasta incat sa plec. Putea pretinde ca nu-i pasa ce faceam, dar avea sa ma opreasca daca as fi incercat sa parasesc casa inainte de a-mi fi spus orice ar fi dorit sa-mi spuna. Existau 3 variante. Prima era sa iau de bun ceea ce spusesem si sa plec.  A doua insemna sa intru neinvitata in camera sa si sa-i cer imperios sa-mi spuna ce se intampla cu adevarat la Stonehaven. A treia presupunea sa intru in vechiul meu dormitor, sa ma culc si sa aflu ce dorea abia a doua zi dimineata. Am cantarit optiunile. O masina pentru a ma duce in Syracuse era imposibil de comandat, pentru ca serviciul local de taxiuri isi terminase programul cu mai mult de o ora in urma. Puteam lua una din masinile din garaj, pe care s-o fi lasat ulterior la aeroport, dar sansele de a prinde un avion catre Toronto la trei dimineata erau aproape inexistente, si nu voiam sa dorm in aeroport. Si nici nu ma incanta ideea unei confruntari cu Jeremy. Nimeni nu-l infrunta pe Jeremy Danvers – oricine putea urla, turba de furie sau blestema in timp ce el astepta cu o figura impenetrabila terminarea ” bateriilor ,, respectivului, apoi refuza calm sa discute problema. Pe vremuri invatasem cum sa-i intru sub piele, dar acum imi iesisem din mana. Ei bine, in acea seara aveam sa lupt, refuzand sa le fac jocurile. Aveam sa ma bag in pat, sa dorm bine, sa rezolv problema in dimineata urmatoare, apoi sa plec. Extrem de simplu.

Mi-am insfacat geanta de voiaj si am urcat la etaj, indreptandu-ma spre vechea mea camera, ignorand faptul ca – desi dupa toate probabilitatile nimeni nu stiuse ca eram pe drum – dormitorul era aerisit, fereastra larg deschisa, asternutul proaspat schimbat si paturile pregatite. Am scos mobilul din geanta si l-am sunat pe Philip. Cu fiecare tarait eram tot mai dezamagita. Probabil se culcase deja. Cand se cupla robotul, m-am gandit sa inchid si sa sun din nou, sperand ca noile taraituri il vor trezi, dar stiam ca eram egoista dorind sa vorbesc cu el numai pentru a restabili legatura cu lumea exterioara. Drept pentru care i-am lasat un mesaj scurt, anuntandu-l ca am ajuns cu bine si ca il voi suna din nou inainte de a pleca in ziua urmatoare.

Linistea din casa m-a trezit a doua zi dimineata. Ma obisnuisem sa ma scol in zgomotul orasului, blestemand mijloacele de transport. Cand nimic nu complotase pentru a ma trezi, am sarit in sus pe la zece, aproape asteptandu-ma sa vad ca venise sfarsitul lumii. Atunci mi-am dat seama ca eram la Stonehaven. N-as putea spune ca ma simteam usurata.

M-am straduit sa ma ridic de sub cearceafurile brodate si dintre pernele groase de puf, si am dat deoparte draperiile de la patul cu baldachin. Sa te trezesti in camera mea de la Stonehaven era ca si cum te-ai fi trezit in plina poveste victoriana de dragoste, dar si de cosmar. Iti ajungea numai patul cu baldachin, parca iesit direct din “Printesa si bobul de mazare”. Pe un scrin din lemn de cedru, model Hepplewhite, aflat la piciorul patului, erau doua plapumi impregnate puternic cu acelasi miros de lemn pentru cazul in care cele doua cuverturi din bumbac egiptean de pe pat n-ar fi fost de ajuns. Straturi opulente de dantele dansau in jurul ferestrelor, revarsandu-se peste pervazul lat, acoperit cu atlaz. Peretii roz deschis, erau acoperiti cu acuarele reprezentand flori si apusuri de soare. De cealalta parte a camerei se afla o masa uriasa de toaleta, din lemn de stejar sculptat, cu o oglinda aurita, pana la podea, si un set de instrumente de toaleta din argint. Chiar si partea superioara a mesei de toaleta era plina de figurine din portelan de Dresda. Scarlett s-ar fi simtit fara indoiala la ea acasa.

Pervazul lat era unul din motivele pentru care Jeremy imi alesese aceasta camera; celalalt erau ciresii care infloreau chiar sub geam. Camera parea deosebit de draguta si femininta. Adevarul era ca Jeremy nu stiuse – si nici nu stia – absolut nimic despre femei, iar ideea ca as fi fost innebunita dupa flori de cires fusese prima dintr-un lung sir de greseli. In apararea sa, Jeremy aducea argumentul ca nimeni nu se putea astepta la altceva. In lumea varcolacilor, femeile joaca rolul cel mai nesemnificativ. Singurul motiv al lor de a “patrunde” in mintea femeilor este gasirea celui mai bun mod de a se culca cu ele. Cei mai multi nici nu se mai deranjeaza. Daca esti de zece ori mai puternic decat roscata splendida din bar, de ce sa-ti mai cheltuiesti banii oferindu-i o bautura? Cel putin asta-i punctul de vedere al unui mutt. Varcolacii din Haita au pus la punct de-a luncul timpului o abordare mai fina. Daca un varcolac doreste sa traiasca intr-un anumit loc, nu-si poate face un obicei  din a viola cate o femeie de cate ori simte nevoia. Varcolacii din Haita au chiar iubite si prietene, desi nu ajung niciodata la ceea ce fiintele umane numesc “o relatie intima”. Cu siguranta nu se insoara niciodata. Si nici nu permit femeilor sa le creasca baietii. Asa cum am spus deja, numai fiii mostenesc gena varcolacului. Asadar, in timp ce fetele erau ignorate, o lege a Haitei stipula ca toti copiii de gen masculin trebuie luati de langa mamele lor din frageda pruncie, iar toate legaturile materne trebuie intrerupte. Crescut intr-o lume in care mame, surori si matusi erau numai niste cuvinte de disctionar, nimenu nu se astepta ca Jeremy sa stie mai multe lucruri despre sexul opus. Si nu existau femei-varcolac – cu exceptia mea, bineinteles. Dupa ce am fost muscata, Jeremy s-a asteptat sa devin o creatura docila, copilaroasa, care sa-si accepte umila soarta, si care sa fie multimita cu o camera draguta si niste haine frumoase. Daca ar fi prevazut viitorul, poate ca m-ar fi aruncat pe usa afara… sau mai rau.

Fiinta care m-a muscat ma tradase in cel mai rau mod posibil. Il iubisem, avusesem incredere in el, dar el ma transformase intr-un monstru, pentru a ma lasa apoi in grija lui Jeremy. Faptul ca am reactionat dur este putin spus. Treaba cu camera n-a tinut. N-a trecut o saptamana si Jeremy a trebuit sa ma incuie in cusca. Transformarile imi deveneau la fel de incontrolabile precum accesele de furie, si nimic din ceea ce imi putea spune el nu ma facea sa-l ascult. Il despretuiam. Era fiinta care ma tinea in captivitate, singurul din jur pe care puteam da vina pentru fiecare supliciu, fizic sau psihic, pe care il sufeream. Daca cusca era Iadul meu, atunci Jeremy era Satana mea.

In cele din urma am evadat. Am facut autostopul inapoi la Toronto, punand la bataie singurul lucru pe care-l aveam – corpul, dar la cateva zile de la sosire, mi-am dat seama ca aprecierea referitoare la cusca fusese oribil de inexacta. Nu era iadul. Era numai o oprire pe drumul dintr-acolo. Trairea fara niciun fel de retineri si incapacitatea de a-mi controla Transformarile constituiau cel de-al noulea cerc al infernului.

Pentru a supravietui am inceput prin a ucide animale: iepuri, ratoni, caini, chiar si sobolani. N-a trecut mult timp si am pierdut orice iluzie de control si m-am afundat in nebunie. Incapabila sa judec corect, abia reusind sa gandesc, am fost condusa in totalitate de nevoiele stomacului. Iepurii si ratonii n-au mai fost de ajuns. Am ucis si oameni. Dupa cea de-a doua victima, Jeremy m-a gasit, m-a luat acasa si m-a antrenat. N-am mai incercat sa evadez niciodata. Invatasem lectia. Existau lucruri mai rele decat Stonehaven.

Dupa ce m-am dat cu greu jos din pat, am traversat cu pasi marunti podeaua rece din lemn de esenta tare. Sertarele de la masa de toaleta si dulapul erau pline de hainele cumparate de-a lungul anilor. Am gasit o pereche de blugi si o camasa si i-am tras rapid pe mine. Prea lenesa pentru a ma pieptana, mi-am trecut numai degetele prin par si l-am impletit lejer.

Oarecum prezentabila, am deschis usa dormitorului si am aruncat o privire pe culoar. Auzind sforaiturile care vedeau din camera lui Clay, o parte din incordarea acumulata s-a risipit ca prin farmec. O problema pe care o puteam evita in acea dimineata.

M-am furisat de-a lungul culoarului, trecand pe langa usa inchisa a dormitorului. Sforaitul inceta cu o bruschete sinistra. Blestemand in soapta, am comorat in graba primele trepte. Usa camerei lui Clay scartai si se deschise, iar pe podeaua tare se auzi lipaitul picioarelor goale. “Nu te opri”, m-am avertizat singura, “si nu intoarce capul”. Apoi m-am oprit si, bineinteles m-am intors.

Clay statea in capul scarilor, aratand suficient de extenuat pentru a se rostogoli in jos la cea mai mica atingere. Suvitele blonde, taiate scurt, erau in dezordine, ciufulite si lipite cu sudoare. O urma de barba blond-roscata, ii acoperi obrajii si barbia colturoasa. Ochii pe jumatate inchisi se straduiau sa focalizeze imaginea. Era imbracat numai in boxerii albi cu imprimeuri negre reprezentand niste labe de animal, cumparati in gluma intr-una din perioadele mele bune pe care le-am avut impreuna. Cascand, se intinse si isi roti umerii, dezmortindu-si muschii.

- Ai avut o noapte grea supraveghindu-mi caile de evadare?

Ridica din umeri. De cate ori aveam o zi proasta la Stonehaven, Clay isi petrecea noaptea pazind cu grija posibilele rute de evadare. Ca si cum as fi fost atat de lasa incat sa ma strecor afara in timpul noptii. Ei bine, o mai facusem odata, dar nu asta era ideea.

- Ce zici, sa luam micul dejun impreuna?

- Nu.

Somnoros, Clay se multimi sa ridice iar din umeri. Peste cateva ore nu avea sa mai accepte inca un refuz fara sa faca scandal. La naiba, peste cateva ore nu avea sa se  mai deranjeze sa ma intrebe daca ar putea sa-mi tina companie. Am pornit in jos pe scari. Coborasem numai trei trepte cand, trezit bursc, se repezi in graba dupa mine si ma insfaca de cot.

- Lasa-ma sa-ti aduc micul dejun. Ne intalnim in solariu. Vreau sa vorbesc cu tine.

- Nu am nimic sa-ti spun, Clayton.

- Lasa-ma numai cinci minute.

Inainte de a-i putea raspunde, o lua la fuga pe scari in sus si disparu in camera sa. M-as fi putut lua dupa el, dar asta ar fi insemnat sa intru in dormitorul sau. O idee catusi de putin buna.

Ajunsa pe ultima treapta, un miros m-a facut sa ma opresc brusc. Sunca marinata in miere si clatite, mic dejunul meu preferat. Patrunzand in solariu, am inspectat masa. Ei bine, mormane de sunca si clatite asteptau pe un platou aburind. Nu se materializasera de la sine, dar nu as fi fost atat de surprinsa sa aflu ca tocmai asta se intamplase. Singura persoana care le-ar fi putut face era Jeremy, dar Jeremy nu gatea. Nu ca “nu putea”  – pur si simplu nu facea asa ceva. Asta nu insemna ca se asteapta ca eu sau Clay sa-l servim, dar de cate ori ne pregatise micul dejun, singurul lucru fierbinte fusese cafeaua. Restul erau intotdeauna un talmes-balmes de paine, branza, carne rece, fructe sau orice altceva ar fi necesitat numai un efort minim.

Jeremy pasi in urma mea in solariu.

- Se raceste. Stai jos si mananca.

N-am comentat nimic despre micul dejun. Cand Jeremy face un gest nobil, nu-i place ca acest lucru sa fie nici macar recunoscut, daramie sa i se mai si multumeasca. Pentru o clipa, am fost sigura ca acesta era felul lui de a-mi ura bun venit acasa. Apoi vechile indoieli au iesit din nou la suprafata. Poate ca pregatise micul dejun numai pentru a ma imbuna. Chiar si dupa toti anii petrecuti impreuna, tot nu puteam niciodata sa-i citesc adevaratele intentii. Uneori eram sigura ca dorea sa fiu la Stonehaven. Alteori eram convinsa ca ma acceptase numai pentru ca nu avusese de ales, fiindu-i varata cu forta pe gat, si pentru ca era in interesul Haitei sa ma tina sub control. Stiam ca pierd prea mult timp despicand firul in patru si interpretandu-i fiecare gest, mult prea dornica de a vedea orice semn de aprobare. Poate ca eram inca prizoniera vechilor obiceiuri din copilarie, dorindu-mi un tata mai mult decat aveam sa recunosc vreodata. Speram ca nu. Copilul abandonat si nevoias nu era chiar imaginea pe care aveam chef s-o scot in evidenta.

M-am asezat si am inceput sa infulec. Aluatul era facut din praf pentru clatite, dar nu ma plangeam de asta. Erau fierbinti si satioase, unse cu unt si sirop de artar – sirop adevarat, nu porcaria contrafacuta pe care o cumparam intotdeauna pentru a economisi cativa dolari. Am inghitit cu lacomie primul morman si m-am intins dupa al doilea. Jeremy nici macar n-a ridicat din sprancene. O bila alba pentru Stonehaven: puteam sa mananc cat de mult doream, fara ca cineva sa comenteze sau macar sa remarce.

In timp ce Clay imi pazise fereastra dormitorului noaptea trecuta, se parea ca Jeremy ma asteptase aici de dimineata. Sevaletul era plasat intre scaunul sau si fereastra. Pe el, o coala de desen cu cateva linii neintersectate. Nu ajunsese prea departe cu noua schita. Cele cateva linii trasate fusesera evident sterse, apoi redesenate de cateva ori. O bucata de coala depasea putin partea din spate a sevaletului.

- Ai de gand sa-mi spui ce se intampla? am intrebat eu.

- Ai de gand sa asculti? Sau ai de gand sa cauti din nou motiv de cearta?

Jeremy trase o noua linie peste urma celei sterse, apoi o sterse si pe aceasta. Prin gaura facuta in coala se vedea acum culoarea cafenie a sevaletului.

- N-a disparut, nu? am intrebat eu. Motivul pentru care am plecat. Esti inca suparat.

Jeremy nu-si ridica privirea de pe schita. La dracu’, de ce nu se uita la mine?

- N-am fost niciodata suparat pe tine, Elena. Tu erai suparata pe tine insati. De aceea ai plecat. Nu-ti placea ceea ce faceai. Te inspaimanta si te-ai gandit ca ai putea face sa dispara acea suparare parasind acest loc. A disparut?

N-am spus nimic.

Cu saisprezece luni inainte, plecasem sa verific un raport potrivit caruia cineva vindea informatii despre varcolaci. Haita nu urmareste fiecare individ care declara ca detine dovezi despre existenta varcolacilor. Asta ar insemna ca fiecare varcolac din interiorul sau din afara Haitei sa lucreze cu norma intreaga la astfel de verificari. Urmarim cu atentie informatiile care par justificate, excluzand oricare din cele in care apar cuvinte cheie precum “glonte de argint”, “uciderea unui copil”  sau “creaturi jumatate om-jumatate fiara”. Ceea ce mai ramane este o treaba cu jumatate de norma pentru doi oameni: Clay si cu mine. Daca un varcolac din afara Haitei producea necazuri si Jeremy dorea sa dea tuturor un exemplu, il trimitea pe Clay. Daca problema trecuse deja de momentul cand putea fi rezolvata rapid – sau daca ea implica o fiinta umana – atunci abordarea trebuia sa fie precauta si plina de finete. In aceste cazuri, ma trimitea pe mine. Iar cazul lui Jose Carter necesita rezolvarea prin metodele mele.

Jose Carter era un sarlatan marunt specializat in fenomene paranormale. Isi petrecuse toata viata tragandu-i pe sfoara pe cei creduli si vulnerabili, folosindu-se de placa rasuflata cu cei dragi care incearca sa ne contacteze din viata de dincolo. Apoi, cu doi ani in urma, pe cand lucra in America de Sud, a auzit despre un orasel ai carui locuitori pretindeau ca erau vanati de un varcolac. Cum nu era omul care sa piarda vreodata vreun prilej, Carter s-a stabilit in oras si a inceput sa stranga dovezi – considerate false chiar de el insusi – pe care le-ar fi putut vinde in Statele Unite. Numai ca dovezile respective nu erau catusi de putin false. Un mutt traversa Ecuadorul, atacand sat dupa sat si lasand in urma un sir intreg de corpuri lipsite de viata. Mutt-ul credea ca reusise delictul perfect, atacand sate atat de indepartate, incat nimeni nu avea cum sa-si dea seama de tiparul folosit. Insa nu-l inclusese in ecuatia pe Jose Carter. Iar acestuia, care nu luase niciodata in calcul faptul ca ar fi putut nimeri peste ceva real, nu i-a trebuit mult timp pentru a accepta adevarul. A parasit Eduadorul cu declaratii ale martorilor, mostre de par, mulaje ale urmelor de labe si fotografii. Intors in statele Unite, a luat legatura cu cateva societati specializate in studiul paranormalului si a incercat sa vanda informatiile stranse. Fusese atat de sigur de ceea ce descoperise incat se oferise sa-l insoteasca in America de Sud pe cel care platea mai mult, pentru a captura bestia.

Ma intalnisem cu Jose Carter la “licitatia” din Dallas. Incercasem sa-l discretizez. Incercasem sa fur dovezile. Cand nimic n-a avut succes, am recurs la singura optiune ramasa. L-am ucis. Am facut-o din proprie initiativa, fara ordinul lui Jeremy si fara a-l contacta in prealabil. Apoi m-am trezit, am resimtit un adevar soc cand mi-am dat seama ce facusem. Nu, nu ce facusem, ci cum o facusem, cat de usor imi fusese s-o fac. Ucisesem un barbat fara a simti nici cea mai mica remuscare, de parca strivisem o musca.

Pe drumul de intoarcele la New York imi pregatisem argumentele pentru a-i explica lui Jeremy de ce actionasem fara sa-l consult. Carter fusese fara indoiala o amenintare reala. Facusem tot ce-mi statuse in putere pentru a-l opri. Timpul alocat expirase. Daca i-as fi telefonat lui Jeremy, ar fi dorit sa fac acelasi lucru, deci evitasem o intarziere nedorita si rezolvasem problema de una singura. Inainte de a ajunge la Stonehaven, mi-am dat seama de intregul adevar. Nu pe Jeremy incercam sa-l conving – incercam sa ma conving pe mine insami. Depasisem masura. Actionasem cu unicul scop de a proteja Haita, fara nici macar un strop de compasiune sau mila. Actionasem precum Clay. Acest lucru m-a inspaimantat si m-a infricosat atat de tare, incat am fugit si am jurat sa nu mai ma intorc vreodata in acel mod de viata.

Disparuse oare acea pornire? Ma simteam iarasi capabila sa-mi controlez instinctele si impulsurile? Nu stiam. Nu mai facusem nimic atat de cumplit de mai mult de un an, dar – datorita vietii pe care o duceam – nici nu mi se oferise ocazia. Inca un motiv pentru care nu dorisem sa ma intorc la Stonehaven. Nu stiam daca pornirea disparuse si nici nu eram sigura ca doream sa aflu.

O agitatie la usa de la intrare mi-a intrerupt bursc gandurile. Ridicand privirea, am vazut o figura inalta, cu parul negru, patrunzand in solariu. Nick ma observa, traversa incaperea din trei pasi mari si ma smulse din scaun. Unul din tocuri mi se prinse in marginea lui, rasturnandu-l. Noul venit marai in gluma, in timp ce ma imbratisa strans.

- Ai fost plecata prea mult timp, surioara. Mult prea mult.

Ridicandu-ma in brate, Nick ma saruta. Indiferent de modul de intampinare, sarutul sigur nu era unul fratesc, ci unul pasional, care imi taie respiratia. Oricine altcineva ar fi fost palmuit pentru ceea ce facuse, dar nimeni altcineva nu m-ar fi sarutat nici pe jumatate atat de bine cum o facuse Nick, asa incat i-am trecut cu vederea pasul gresit.

- Ei bine, simte-te ca acasa, rosti Clay cu o voce taraganata din pragul usii.

Nick se rasuci spre Clay si ranji. Inca tinandu-ma strans cu o mana, traversa din nou incaperea cu pasi mari, si il batu cu putere pe Clay pe spate. Bratul acestuia se ridica brusc si ii prinse capul lui Nick ca intr-o menghina. Apoi ma elibera si il impinse pe Nick intr-o parte. Acesta isi regasi echilibrul si ranjetul si se repezi din nou spre noi.

- Cand ai venit? ma intreba, apoi il lovi usor pe Chay in coaste. Si de ce nu mi-ai spus ca se intoarce?

Din spate, cineva ma insfaca intr-o stransoare de urs si ma ridica in aer.

- S-a intors fiica ratacitoare…

M-am rasucit pentru a vedea o fata la fel de familiara ca a lui Nick.

- Esti la fel de rau ca fiul tau, am declarat eu, zvarcolindu-ma pentru a scapa de stransoare. Nu puteti si voi numai sa strangeti mana cuiva?

Antonio izbucni in ras si imi dadu drumul.

- Ar trebui sa strang mai tare. Poate asa te-ai invata sa stai pe acasa o vreme.

Antonio Sorrentino avea, ca si fiul sau, parul negru ondulat si ochi caprui minunati. De obicei se dadeau drept frati. Antonio avea cincizeci si trei de ani, dar arata de douazezi si sapte, asta datorita inclinatiei spre un mod de viata sanatos, cat si faptul ca era varcolac. Era mai scund, dar mai viguros decat fiul sau, cu umeri lati si cu bicepsii atat de proeminenti incat, pe langa el, Clay parea un boxer de categoria usoara.

- Peter a ajuns deja? intreba Antonio, tragandu-si un scaun langa Jeremy, care, netulburat de galagia din jur, sorbea cea de-a doua ceasca de cafea.

Jeremy clatina din cap.

- Asadar vine toata lumea? m-am interesat eu.

- Termina-ti micul dejun, zise Jeremy, masurandu-ma din cap pana-n picioare cu o privire critica. Ai slabit. Nu-i deloc  bine. Daca nu ai destula energie, nu te poti controla ca lumea. Te-am mai avertizat si altadata.

Impingand in cele din urma sevaletul intr-o parte, se rasuci pentru a discuta cu Antonio. Clay se intinse peste umarul meu, insfaca niste bucati de sunca si le infuleca dintr-o inghititura. Cand l-am fulgerat cu privirea, s-a multumit doar sa ridice dezarmant din umeri, de parca dorea sa spuna “Nu voiam decat sa te ajut sa-ti golesti farfuria”.

- Nu-ti baga degetele in farfuria ei, spuse Jeremy fara sa se intoarca. A ta e in bucatarie. E destula mancare pentru toti.

Antonio iesi primul pe usa. Cand Nick incerca sa-l urmeze, Clay il insfaca de mana. Nu rosti niciun cuvant. Nu avea nevoie. Nick aproba din cap si se repezi sa umple doua farfurii, in timp ce Clay se aseza langa mine.

- Tiranule, am bombanit eu.

Clay ridica din sprancene, cu o privire inocenta in ochii albastri. Degetele se repezira dupa alta bucata de sunca de pe farfuria mea. Insfacand furculita, i-am infipt-o in mana destul de adanc pentru a-l face sa urle. Jeremy continua sa-si soarba cafeaua, ignorandu-ne.

Antonio reveni in solariu cu o farfurie atat de plina, incat ma asteptam ca varful de clatite sa alunece pe podea dintr-o clipa in alta, mai ales ca o tinea cu o singura mana. Cealalta era ocupata cu indesarea unei clatite in gura. Nick intra dupa tatal sau si tranti o alta farfurie in fata lui Clay, apoi puse mana pe al cincelea scaun, si, rasucindu-l, il incaleca invers. O liniste binecuvantata se lasa in incapere pret de cateva minute. Varcolacilor nu le plac conversatiile in timpul meselor, principalul obiectiv – stomacuri cat mai pline – solicitandu-le toata concentrarea.

Linistea ar fi durat mai mult daca tacerea n-ar fi fost intrerupta de taraitul soneriei. Nick iesi din incapere pentru a reveni insotit de Peter Myers. Peter era scurt si vanjos cu un suras larg intiparit pe figura si un par rosu care arata intotdeauna de parca ar fi uitat sa se pieptene. Am trecut inca odata prin ritualurile imbratisarilor de urs, al batailor pe spate si al loviturilor in gluma. Salutarile intre membrii Haitei erau la fel de exuberante pe cat erau de fizice, rezultatul fiind adesea la fel de multe vanatai ca dupa o bataie intr-un bar.

- Cand vine Logan? am intrebat eu, in timp ce lumea se aseza sa manance.

- Nu vine, raspunse Jeremy. A trebuit sa plece la Los Angeles pentru un proces. O schimbare de ultim moment. Am luat legatura cu el noaptea trecuta si l-am informat despre evolutia lucrurilor.

- Ceea ce-mi aminteste, interveni Clay, rasucindu-se spre mine. Ultima data cand am vorbit cu Logan, a lasat sa-i scape informatia ca discutase cu tine. Bineinteles, asa ceva nu-i posibil, avand in vedere ca ai intrerupt orice contact cu Haita, nu?

L-am privit, dar nu i-am raspuns. Nici nu trebuia. Imi citi raspunsul in ochi. Se inrosi la fata de furie si infipse furculita intr-o bucata de sunca, destul de tare pentru a zgudui masa. Vorbisem cu Logan cel putin odata pe saptamana de cand parasisem Stonehaven-ul, considerand  in sinea mea ca nu-mi incalcam promisiunea de vreme ce nu ma duceam sa-l vad. In plus, Logan era mai mult decat un “frate” in Haita; era prietenul meu, poate singurul prieten adevarat pe care-l avusesem vreodata. Desi de aceeasi varsta, aveam mai multe lucruri in comun decat simplul fapt de a sti, de exemplu, numele celor doi membri ai formatiei WHAM!. Logan intelegea atractiile lumii exterioare Stonehaven-ului.

Se bucura de protectia so prietenia asigurata de Haita, dar se simtea la fel de bine printre fiintele umane, avand un apartament in Albany, o relatie de durata cu o prietena si o cariera infloritoare de avocat. De indata ce imi dadusem seama ca Jeremy convocase o intalnire, primul meu gand fusese “Ce bine – vine si Logan”. Acum nu mai aveam nici macar aceasta compensatie pentru vizita aceea complet nedorita.

Catevam minute mai tarziu, Jeremy si Antonio iesira pe terasa din spate pentru a discuta. Fiind cel mai bun si mai vechi prieten al lui Jeremy, Antonio servea adesea drept confident pentru ideile si planurile acestuia, un fel de sfetnic de taina. Antonio si Jeremy, fiii celor mai destinse doua familii din Haita, crescusera impreuna. Tatal lui Antonio fusese Alfa inaintea lui Jeremy. Cand Dominic murise, multi crezusera ca Antonio avea sa preia fraiele, chiar daca conducerea Haitei nu era ereditara. Asa cum se intampla si in cazul lupilor obisnuiti, Alfa era in mod traditional cel mai bun luptator din Haita. Mai mult decat atat, avea o minte agera si mai mult bun simt decat o duzina de varcolaci obisnuiti. Totusi, la moartea tatalui sau, Antonio l-a sprijinit pe Jeremy, recunoscandu-i calitatile care aveau sa salveze Haita. Cu ajutorul lui Antonio, Jeremy a fost capabil sa invinga orice obiectie vizavi de succesiunea sa. De atunci, nimeni nu l-a contestat. Singurul varcolac destul de puternic pentru a revendica pozitia lui Jeremy era Clay, dar acesta mai degraba si-ar fi taiat mana dreapta decat sa-l conteste pe cel care il salvase si il crescuse.

Cand Jeremy avea douazezi si unu de ani, tatal sau revenise cu o poveste stranie din una din excursiile de placere facute in strainatate. Calatorea prin Louisiana cand simtise un varcolac. Ii luase urma si descoperise un varcolac pre-adolescent, care traia ca un animal prin mlastini. Pentru Malcolm Danvers, acest fapt nu constituie altceva decat o poveste interesanta auzita la cina – nimeni nu auzise vreodata de un varcolac copil. In timp ce varcolacii ereditari sufera prima Transformare abia atunci cand devin adulti, de obicei intre optsprezece si douazeci si unu de ani, orice fiinta umana muscata de un varcolac devine imediat varcolac, indiferent de varsta. Cea mai tanara persoana cunoscuta a fi devenit varcolac avea cincisprezece ani. Se considera ca daca un copil era muscat, avea sa moara, daca nu din cauza muscarii, atunci cu singuranta din cauza socului. Chiar daca ar fi supravietuit miraculos atacului, un copil nu avea taria necesara sa supravietuiasca primei Transformari. Baiatul din Louisian nu parea sa aiba mai mult de sapte sau opt ani, dar Malcolm il vazuse in ambele ipostaze deci evident un varcolac perfect dezvoltat, care supravietuise muscarii. Haita pusese supravietuirea pe seama unui noroc chior, care n-avea de-a face cu rezistenta sau vointa. Copilul-lup putea sa fi trait pana atunci, dar cu siguranta nu putea supravietui pentru inca mult timp. Malcolm se asteapta ca baiatul sa fie mort de mult data urmatoare cand avea sa viziteze Louisiana. Chiar pusese cateva pariuri consistente in aceasta privinta cu fratii sai din Haita.

In dimineata urmatoare, Jeremy luase primul avion spre Baton Rouge, unde gasise copilul care n-avea habar ce i se intamplase sau de cat timp era varcolac. Traise in mlastini si proprietati arendate, ducand o existenta de azi pe maine, mancand sobolani, caini si copii. La o varsta atat de frageda, Transformarile ii erau necontrolabile, si el oscila continuu intre cele doua forme, ratiunea fiindu-i cel mai adesea intunecata de nebunie. Baiatul semana cu un animal chiar si in forma sa umana, gol pusca, avand parul incalcit si unghiile incovoiate precum ghearele.

Jeremy adusese baiatul acasa si incercase sa-l civilizeze. Asa cum s-a dovedit, sarcina era la fel de imposibila precum educatia unui animal salbatic. Cel mai bun lucru la care se putea spera era sa-l domesticesti. Clay traise prea mult pe unul singur ca varcolac, incat nici nu-si mai amintea ca fusese vreodata fiinta umana. Devenise un lup, mai mult lup adevarat decat orice varcolac normal ar fi putut fi, condus de instinctele cele mai simple – nevoia de a vana pentru a manca, de a-si apara teritoriul si a-si proteja familia. Daca Jeremy se indoise vreodata de asta, atunci prima intalnire a lui Chay cu Nicholas ii risipise orice dubiu.

Clay n-avea nimic in comun cu niciun copil normal, asa incat Jeremy a hotarat ca trebuia sa se intalneasca cu unul dintre copiii membrilor Haitel, gandindu-se ca poate Clay ar fi fost mai doritor sa accepte un tovaras de joc care, desi nu inca varcolac, avea cel putin in sange gena respectiva. Asa cum am mai spus, fiii membrilor Haitei erau luati de langa mamele lor si crescuti de tati. Mai mult decat atat, erau crescuti de insisi membrii Haitei. Baietii erau rasfatati si indragiti de intreaga Haita. Poate pentru a compensa viata grea care avea sa urmeze, dar mai probabil pentru a stimula legaturile necesare existentei unei Haite puternice. Copiii isi petreceau adesea vacantele de vara deplasandu-se dintr-o casa in alta, petrecand cat mai mult timp posibil cu “unchii” si “verii” care aveau sa devina fratii lor din Haita. Pentru ca Haita nu era niciodata numeroasa, nu erau de obicei mai mult de doi copii de aceeasi varsta. Cand Clay a ajuns sa locuiasca cu Jeremy, in Haita mai erau inca doi copii mai mici de zece ani: Nick, opt ani, si Daniel Santos aproape sapte – varsta decisa de Jeremy ca fiind cea oficiala declarata a lui Clay. Dintre cei doi, Nick fusese ales drept tovarasul de joaca al lui Clay. Poate Jeremy il alesese pentru ca era fiul celui mai bun prieten al sau. Sau poate ca vazuse ceva anume in comportarea lui Daniel care il facuse sa hotarasca, ca nu era tovarasul potrivit de joaca. Oricare ar fi fost motivul, alegerea facuta de Jeremy avea sa aiba repercusiuni majore asupra vietilor celor trei copii. Dar asta este o alta poveste.

La prima lor intalnire, Antonio il adusese pe Nick la Stonehaven si il prezentase lui Clay, asteptandu-se intru total ca cei doi baieti sa iasa din casa si sa puna in practica demodatul joc de-a hotii si vardistii. Asa cum povestea mai tarziu Antonio, Clay ramasese o clipa nemiscat, apoi il insfaca pe celalat, mai inalt si mai mare ca varsta, il trantise, si il tinuse la pamant, inclestandu-si mainie in jurul gatului sau. Nick ii raspunsese prompt, udandu-si pantalonii. Dezgustat de lipsa de demnitate a adversarului, Clay hotarase sa-l lase in viata, si, curand, isi daduse seama ca Nick avea si el “intrebuintarile” sale… partener de antrenament la lupte, comisionar, adept devotat. Ceea ce nu inseamna ca cei doi nu s-au jucat niciodata de-a hotii si vardistii, dar de cate ori au facut-o, indiferent de rolul atribuit lui Nick, acesta a sfarsit intotdeauna cu calus in gura, legat de vreun copac si uneori abandonat acolo.

In cele din urma, Clay a invatat sa-si controleze mai bine instinctele, dar, chiar si acum, asta inseamna o lupta cu propria natura. Clay era condus de instinct. Invatase siretlicuri pe care le putea folosi daca era prevenit dinainte – de exemplu, prezenta unor vanatori la o anumita distanta de proprietate. Dar fara astfel de avertismente, temperamentul sau avea intotdeauna castig de cauza, si Clay ” exploda”, punand uneori in pericol Haita. Indiferent cat de destept era coeficientul sau de inteligenta fiind estimat, la un moment dat, la 160 – nu-si putea controla instinctele. Uneori ma gandeam ca asta facea ca lucrurile sa devina si mai dificile, pentru ca avea destula minte ca sa-si dea seama ca o dadea singur in bara, dar nu era capabil sa se controleze. Alteori, eram de parere ca pur si simplu nu se straduia indeajuns. Imi placea mai mult a doua explicatie.

Dupa ce Jeremy si Antonio au revenit de pe terasa, ne-am mutat cu totii in birou, unde Jeremy a explicat situatia. In Bear Valley se afla un varcolac. Povestea cu cainele salbatic era o explicatie plauzibila scornita de localnicii care cautau cu disperare un raspuns. In jurul cadavrului se gasisera urme de caine. Modul de actiune era caracteristic cainilor: beregata sfasiata si parti ale corpului devorate. Bineinteles, nimeni nu putea explica cum ajunsese de fapt tanara femeie sa hoinareasca prin padure in toiul noptii, in fusta si pantofi cu tocuri cui. Totul semana cu atacul unui caine, drept pentru care localnicii hotarasera ca asta si fusese in realitate. Insa noi stiam altceva.

Ucigasul era un varcolac. Toate semnele se potriveau. Surprinzator era nu doar sa se afle inca in Bear Valley, dar si ca ajunsese aici. Cum se apropiase un mutt atat de mult de Stonehaven? Cum de omorase o localnica inainte ca Jeremy si Clay sa-si fi dat seama ca se afla aici? Raspunsul era simplu: autosuficienta. Dupa douazeci de ani de cand nu mai vazuse un varcolac la nord de orasul New York, Clay lasase garda jos. Jeremy continuase sa monitorizeze informatiile din ziare, dar daduse mai multa atentie intamplarilor din alte parti decat celor din teritoriul Haitei. Daca se astepta la aparitia unor probleme, le astepta in alta parte, poate in Toronto sau Albany, acolo unde Logan detinea un apartament, in Catskills, unde se afla domeniul familiei Sorrentino, sau de cealalta parte a granitei, in Vermont, acolo unde traia Peter. Dar nu langa Stonehaven. Niciodata langa Stonehaven.

Cand disparuse femeia moarta, Jeremy aflase despre acest lucru, dar nu daduse importanta faptului. Fiintele umane dispar tot timpul. Nu se sugerase ipoteza ca disparitia ar fi avut ceva de-a face cu un varcolac. Cadavrul femeii fusese gasit in urma cu trei zile, dar atunci era deja prea tarziu. Momentul oportun pentru inlaturarea rapida si sigura a faptasului trecuse. Locuitorii orasului erau revoltati. In numai cateva ore, vanatorii incepusera sa cerceteze atent fiecare palma de padure, in cautarea unor animale de prada, fiinte umane sau caini. Indiferent cat de respectat era Jeremy in comunitate, el ramanea totusi un strain – cineva care locuia acolo dar care pastra o anumita distanta. De ani buni, locuitorii din Bear Valley si din imprejurimi nu deranjasera niciodata familia Danvers, in special din cauza cercurilor consistente trimise de la Stonehaven de fiecare Craciun pentru imbunatatirea educatiei in scoli, pentru vreo noua biblioteca sau pentru orice altceva pentru care primaria avea nevoie de bani. Cu toate astea, odata cu aparitia unui pericol, era scris in firea lucrurilor ca fiecare sa-si indrepte privirea spre “cel din afara”. Nu avea sa treaca mult timp pana cand cineva urma sa arate cu degetul spre Stonehaven si spre locuitorii sai generosi, dar misteriosi, si sa spuna “Stiti ceva, dar noi nu-i cunosteam cu adevarat, nu-i asa?”

- Ceea ce trebuie sa facem in primul rand este sa-l gasim pe acest mutt, declara Jeremy. Elena are cel mai bun miros, asa incat ea…

- Nu mai raman aici, l-am intrerupt eu.

In incapere se lasa tacerea. Toti se rasucira spre mine – expresia lui Jeremy era impenetrabila, Clay isi inclesta falcile gata parca de lupta, Antonio si Peter pareau socati, iar Nick se holba la mine uluit. M-am blestemat singura pentru ca lasasem lucrurile sa mearga atat de departe. Mijlocul unei intalniri nu era momentul potrivit pentru a-mi afirma independenta fata de Haita. Asta incercasem sa-i spun lui Jeremy noaptea trecuta, dar el alesese evident sa ignore problema, sperand ca totul va disparea dupa un somn bun. Ar fi trebuit sa-l iau deoparte in acea dimineata si sa-i explic pozitia mea, in loc sa particip la micul dejun si sa-i fac pe toti sa creada ca totul revenise la normal in ceea ce ma privea. Dar asa mergeau lucrurile la Stonehaven. M-am intors, m-am lasat dusa de val – alergarea in compania lui Clay, discutia in contradictoriu cu Jeremy, somnul in fosta mea camera, intalnirea cu ceilalti – si am uitat de orice altceva. Acum, odata ce Jeremy incepea sa faca planuri pentru mine, memoria mi se imbunatati brusc.

- Am crezut ca te-ai intors, rupse Nick tacerea. Esti aici. Nu mai inteleg nimic.

- Sunt aici pentru ca Jeremy mi-a lasat un mesaj urgent pe robot pentru a-i telefona imediat. Am incercat s-o fac, dar n-a raspuns nimeni drept pentru care am venit sa vad care era problema.

In clipa in care am rotit aceste cuvinte, mi-am dat seama ca explicatia era absolut jalnica.

- Am telefonat, am continuat eu. Am telefonat si am telefonat si am tot telefonat. Ei bine, eram ingrijorata. Asa ca am venit sa vad ce voia Jeremy. L-am intrebat aseara, dar n-a vrut sa-mi spuna.

- Iar acum cand stii, vrei sa pleci – din nou, zise Clay cu o voce slaba, dar dura.

M-am rasucit spre el.

- Ti-am spus aseara …

- Jeremy ti-a telefonat dintr-un animit motiv, Elena, interveni Antonio, intrerupandu-ma. Trebuie sa aflam cine e acest mutt. Tu ai dosarele. Le cunosti. Asta-i treaba ta.

- Era treaba mea.

Nick se indrepta in scaun, expresia fetei indicandu-i confuzia, dar si tulburarea.

- Ce inseamna asta?

Clay era pe punctul de a se ridica in picioare.

- Inseamna ca eu si Elena avem ceva de vorbit intre patru ochi, declara Jeremy. Vom continua aceasta discutie mai tarziu.

4-yuuki

In intuneric sclipeau cateva luminite. Trei, mai exact. Prima era o luminita neagra, daca asa ceva este posibil. Nu stiu sa spun cu ce seamana. Nu am mai vazut asa o lumina pana acum. Cea aurie semana cu o raza de soare, iar cea rosie semana cu focul. Am acest vis de ceva timp, dar niciodata nu s-a schimbat ceva. De ce tocmai acum?

-Viata ta depinde de trei femei. auzeam iar, ca si prima data, acea voce care venea din toate partile si se intorcea de unde a venit: nicaieri. Pe prima nu ai iubit-o, desi ea te iubea din tot sufletul. De aceea ea te va conduce la cea de-a doua. Pe a doua o vei iubi din tot sufletul, dar nu apartineti aceleasi lumi, prin urmare va fi greu sa fiti impreuna. Iar cea de-a doua te va conduce la ultima femeie. Cea din urma iti va alina suferinta, chiar daca pentru putin timp. Lumina cea galbena este prima femeie. O vei recunoaste prin curajul ei. A doua femeie este lumina rosie. Va lasa in urma ei numai moarte, distrugere si deznadejde. Iar ultima femeie este lumina neagra. O vei recunoaste dupa rautatea ascunsa in sptele unui strop de compasiune. Ai o soarta demna de toata mila caci pentru tine soarele nu va mai rasari decat atunci cand te vei afla sub pamant…

-Si cum pot sa nu le intalnesc pe aceste femei? am intrebat putin panicat.

-Trebuie sa nu o intalnesti pe prima femeie. Este cat se poate de evident.

-Si cum pot sa nu o intalnesc pe prima femeie?

-Nu poti. raspunse simplu. Pentru ca ai intalnit-o deja. De aceea imi e mila de tine.

M-am trezit iar gafaind si plin de transpiratie. Si am realizat surprins ca tineam in mana trei bucatele de hartie.

CURAJ

MOARTE

DISPERARE



~*~*~*~

Zilele au trecut precum picaturile de ploaie. Saptamanile s-au scurs, iar lunile au trecut precum frunzele de toamna.

OCTOMBRIE

NOIEMBRIE

IANUARIE

FEBRUARIE

Draga Jurnalule

Incep sa imi fac griji. Au trecut trei luni. Si nu mai suport acest sentiment. Simt ca cineva se joaca cu amintirile mele. Cu mintea mea. Cu sentimentele mele. Si nu mai suport. De ceva timp nu mai visez nimic noaptea. Dar dimineata ma scol la fel de obosit cum m-am culcat. Ceva ciudat se intampla aici si am de gand sa aflu ce. Totul a inceput de cand am luat acea carte de la biblioteca. Asa ca azi voi merge la biblioteca si voi cumpara acea carte indiferent cat va costa. Nu stiu de mi-a ramas gandul la ea, dar cert este ca simt un fel de legatura intre mine si carte. Ca si cum ea ar fi vie… Stiu, suna de-a dreptul nebunesc ceea ce spun, dar asta gandesc… Sau mai bine asta simt.

La biblioteca m-a intampinat aceeasi femeie ca data trecuta. Mi se parea foarte amuzanta intr-un mod pe care nu il intelegeam. M-am dus iar la ultimele rafturi si am cautat cartea. Am gasit-o repede. Parca si ea vroia sa imi apartina.

-As vrea sa cumpar aceasta carte. Stiu ca de fapt nu este de vanzare… Dar vreau sa fie a mea.

-De obicei nu permitem sa ne fie cumparate cartile… dar cred ca de data asta putem face o exeptie…

Deci am luat cartea. Nu ii voi spune pretul din simplul motiv ca nu are niciun rost. Dar tot ce pot spune este ca am ajuns acasa extrem de fericit. Aveam o stare de euforie pe care nici eu nu o intelegeam… Tot ce imi doream era sa ajung in camera mea si sa citesc iar acea carte.

Am rasfoit-o cu entuziasm, apoi am citit cateva paragrafe despre vrajitoare, demoni, vampiri si varcolaci. Si din ce am aflat, vampirii, varcolacii si vrajitoarele sunt de fapt demoni. Neavand de ales, mi-am facut tema la chimie. Si inca cu cartea in fata, am scris pe o pagina goala de la sfarsit o combinatie. Dar cand sa pun numerele de oridare pentru fiecare element, acestea erau deja scrise. M-am holbat vreo 10 secunde la ecuatia rezolvata. De cand putea o carte sa scrie singura? Am scris o intrebare. Prima care mi-a venit in minte.

“De ce exista demoni?”

“Pentru ca exista ingeri.” A aparut scris cu litere inclinate raspunsul.

“Cine esti?”

“Ma numesc Yuuki.”

“Si cum Ce esti tu?” am intrebat curios…

“O fata.” A raspuns simplu.

“Si cum ai ajuns in carte?”

“M-a inchis cineva… Cu mult timp in urma.”

Conversatia a disparut, pasta pixului fiind absorbita de paginile ingalbenite de vreme.

“De cand este cartea asta? Si de cand stai inchisa in ea?”

“Cartea a fost scrisa cu putin inainte de Evul Mediu, iar pe mine m-a inchis aici un preot care a trait acum cateva sute de ani, sub acuzatia ca practic magie neagra. Desi nu vad cum m-a inchis el fara a se folosi de magie. Dar important este ca vraja a fost atat de puternica incat nimeni nu a reusit sa o rupa…”

Ma uitam socat la cuvintele care nu incetau sa apara pe hartia ingalbenita. Dar pana la urma s-au orpit… Iar mie mi-a trecut prin cap imaginea unei fete imbracata intr-o rochie lunga si plina de dantela…

“Cum aratai inainte sa fii inchisa aici?”

Pe foaia galbea incepura sa se traseze niste liinii, la inceput total aiurea. Dar pe masura ce apareau alte linii, mi-am dat seama ce facea. Se desenea pe sine. Si dupa ceva timp, imaginea unei fete aparu desenata pana la cele mai mici detalii.

5-umbra si cenusa

Era frumoasa. Chiar foarte frumoasa. Nu imi imaginez cum un asemenea inger a putut fi acuzat ca practica magie neagra.
“Cum te pot ajuta sa iesi?” Am mazgalit repede intrebarea, tinandu-mi respiratia. Nu mi se parea corect ca ea sa ramana acolo. Nicio persoana nevinovata nu merita sa sta inchisa intr-o carte sute de ani.
“Nu cred ca poti. Dar pentru inceput ar fi de folos sa citesti cartea. Mai putin partea cu demonii. Nu cred ca acel preot era demon.” Raspunsul aparu mult mai repede decat celelalte. De parca daca ar fi intarziat fie si o secunda, eu m-as fi razgandit.
“Ok. Cred ca o sa termin in cateva zile, daca nu citesc despre demoni. Am observat ca acel capitol este cel mai mare. De ce?”
“Cat de naiv poti fi!” Raspunsul ei m-a surprins. A facut o pauza de cateva secunde, parca deliberand daca sa imi spuna adevarul sau nu, apoi literele s-au conturat incet si elegant, dandu-mi raspunsul adevarat, sper eu. “Cartea se numeste “MAGIE  NEAGRA”. Nicio fiinta din Univers nu este mai intunecata decat demonii. Este normal ca ei sa ocupe primul si cel mai mare capitol din carte. Este locul lor de cinste, caci dupa ingeri vin demonii.” Ma holbam uluit la cuvinte. Nici nu remarcasem absenta ingerilor. Fusesem cu totul prins in aceste creaturi ale intunericului.
“Ce alte fiinte mai exista? In afara de oameni, ingeri si cele din carte? Adica daca mai exista.” Era o intrebare tampita. Extrem de tampita. Nu sunt de ajuns creaturile din carte? Mai trebuie sa existe si altele? Dar raspunsul a venit.
“Iar esti extrem de naiv. Sau mai bine zis neatent. Nu ti-am zis ca demonii exista pentru ca exista si ingerii? Fiecare specie isi are dusmanul.”
Am facut repede un calcul mintal: patru specii intunecate rezulta alte patru. Adica opt. Oare eu am dat peste vreo fiinta din asta fara sa imi dau seama?
“Eu am…”
M-am oprit cand am auzit usa deschizandu-se.
-Haide Rob! o sa se raceasca cina daca mai stai mult inchis in camera. Ce e asta? intrba uitandu-se peste umarul meu la pagina pe care conversam.
M-am panicat, vrand sa inchid cartea, dar uitandu-ma mai atent am realizat ca pagina era alba. Sau mai bine zis ingalbenita. Dar ideea e ca era curata. Pagina absorbise conversatia. Am rasuflat usurat, ridicandu-ma din pat.
-Hai sa mergem.
Cina a decurs fara incidente. Ce putea sa se intample? Poate sa se inece cineva cu ceva… Dar era o atmosfera ciudata. Nu stiu exact in ce fel. Poate apasatoare. Da! Ata e cuvantul. Atmosfera din acea seara nu era vesela si jucausa. Era apasatoare. Parca toti asteptau sa se intample ceva ingrozitor. Toti mai putin Rosa. Mereu sunt exceptii. Rosa e mereu una dintre ele. Era avea un zambet imens pe fata, iar ochii ei spuneau ceva de genul: parca ati astepta sa fiti dusi la esafod.
Am terminat cina. Fara sa fim spanzurati. Si niciunul dintre noi nu s-a inecat cu vreun dumicat de mancare sau cu o inghititura de apa. Mi-am facut temele si mi-am aranjat mapa. Si pentru prima data dupa mult timp nu am mai avut acel vis. Nicio senzatie ciudata, nicio fiinta intunecata, nicio profetie, nicio luminita. Doar intunericul in care ma simteam mai bine ca niciodata. Chiar prea bine. Ma simteam ca acasa. Apoi incet incet, atat de incet ca nici nu am realizat, decorul s-a schimbat. Eram inconjurat de flacari. Ardeam in mijlocul intunericului. Din nou, atat de incet incat nu mi-am dat seama, flacarile s-au urcat pe mine. Nu pot sa zic ca era neplacut. As minti. Era placut intr-un mod straniu. Simteam cum imi ard hainele. Simteam cum focul imi intra prin piele, fara sa o distruga, incalzindu-mi interiorul corpului intr-un mod violent. Si desi era dureros, era si placut. Simteam o placere inspaimantatoare in a sta acolo, in mijlocul acelui Iad, fara ca macar sa apun rezistenta focului care ma mistuia fara sa ma distruga.
M-am trezit gafaind. M-am trezit chiar la timp ca sa vad o silueta cum dispare in intunericul de pe geamul deschis. Am vrut sa ma intorc pe cealalta parte si a adorm la loc. Eram sigur ca acea miscare incetosata era doar in imaginatia mea. Dar cand sa ma intorc, mainile mele au pipait ceva pufos si cald. Nu erau asternuturile de pe pat. Inima incepuse sa imi bada mult mai repede in timp ce mana pipaia dupa veioza. Cand am aprins-o am putut vedea cenusa imprastiata pe pat, in jurul meu. Inca era calda. Pufoasa. Fina. Lipita de corpul meu ud de transpiratie. Tot ce vedeam era cenusa. Tot ce simteam era dansul flacarilor dinlauntrul meu. Dansau pe ritmul sangelui care imi bubuia in urechi. Sangele era tot ce puteam sa aud.
M-am impleticit pana la baie, lasandu-ma sa cad in cada. Am intins mana si am pornit dusul. Am inchis ochii si am ramas acolo, lasand apa sa mi se prelinga pe tot corpul, lasand-o sa stinga acel foc ciudat din interiorul meu. Am stat cateva minute, apoi am inchis apa calda si am deschis-o pe cea rece. La inceput mi s-a facut pielea de gaina si ma apucase un tremurat violent, dar apoi corpul mi s-a obisnuit. Vroiam cu orice pret sa sterg din amintirea mea acel vis. De asemenea, vroiam sa sterg si amintirile de dupa trezire. Pacat ca nu este posibil… Am auzit soneria, dar nu am iesit din cada. Apa inca mi se prelingea pe piele. Nu stiam cat e ceasul, dar cu siguranta nu ma cauta pe mine. Nu vroiam sa ma caute.
Am auzit un ciocanit usor, apoi usa care se deschidea si se inchidea.
-Robert? Duna dimineata, somnorici! am auzit vocea Andreei peste sunetul facut de apa.
-Ies imediat! am strigat, sperand ca ma va auzi.
M-am imbracat repede cu primele haine curate care mi-au picat in mana si am iesit. Andreea statea pe pat.
-Nu mergeai cu Rox? am intrebau putin confuz.
-Ba da. Dar ea nu vine azi. Si-a incepu weekendul mai devreme. Si Alex merge cu Syella. Cred ca pana la urma o sa fie cu ea. spuse chicotind.
-Poate… Atunci hai sa mergem.
Am mers in liniste cateva minute, apoi Andre ma lua prin surprindere cu o intrebare extrem de ciudata.
-Ti-ai facut bagajele?
-Ce bagaje? Pentru ce?
-Nu pot sa cred ca ai uitat iar. spuse amuzata. Maine la 8 plecam in tabara. O saptamana.
-Da… Vacanta dinaintea examenelor… Am uitat complet. Unde mergem?
-La munte. Intr-o padure. O sa stam in niste cabane. Cred ca merg si cativa profesori… vocea ei se pierdu, probabil gandinduse la felul in care vom supravietui o saptamana in salbaticie.
Am uitat complet ca toti cei din primul si ultimul an trebuie sa mearga in aceasta excursie insotiti de profii de biologie. Vor sa vada evolutia dupa cativa ani de studiu. O sa fim complet izolati, avand doar propriul ajutor. Fara tehnologie. Era o interdictie cat se poate de clara. Aceasta excursie este primul examen pentru boboci si ultimul pentru cei care termina. Stabileste jumatate din media anuala.
Am ajuns la facultate, inca gandindu-ma la excursie. Syella si Alex ne steptau pe o banca din curte. Alex era topit dupa ea. Imi venea sa rad cand il vedeam, dar nu puteam. Ceva ma impiedica. Poate pentru ca si mie imi placea de ea… Mai mult decat o prietena…
Si iata ca orele de dimineata au trecut, la fel si pauza de pranz. Syella a spus ca merge in excursie. La fel si Andre. Pe de alta parte, Alex si Rox s-au hotarat sa stea acasa si sa invete penrtru teorie. Mda, este si o parte de teorie. Adica daca nu vrei sa dai la practic, dai la teorie. Mie unul mi se pare mai usor la practic.
Odata ajuns acasa mi-am pus cateva haine si ce mai imi trebuia intr-un ghiozdan mai vechi si m-am apucat sa citesc. Vroiam cu orice pret sa o ajut pe Yuuki. Nu am mers la bucatarie pentru cina chiar daca stiam ca maine dimineata avea sa imi para rau pentru alegerea facuta. Totusi, ultimul lucru pe care mi-l amintesc este ca am adormit cu cartea in mana.
Dimineata, ceasul a sunat la 7. Am pus un semn la capitolul vrajitoare si am plecat spre baie. Am iesit de acolo perfect treaz. Mi-am luat “la revedere” de la familie si am plecat spre parcul mare. Aveam sa plecam de acolo. Si spre norocul meu nu am avut mult de asteptat in autobuz.

6-poveste in zori

Am mers ore intregi pe un drum care devenea din ce in ce mai salbatic odata ce autobuzul lasa in urma kilometrii. In cele din urma am ajuns in pustietatea unul labirint verde. O padure care nu parea sa fi fost vreodata atinsa de mana vreunui om. Semana cu padurea mea. Doar ca lipseau vechile ruine ale bisericutei in care mergeam cateodata sa ma rog.

Am iesit toti din autobuz si ne-am luat bagajele. Nimeni nu venise cu valize sau alte din astea. Profesorii au fost foarte stricti: “Luati numai ce incape intr-un gheozdan obisnuit.” Nu vroiam sa risc si sa raman doar cu hainele de pe mine. Dar cand directorul adjunct ne-a explicat ca ne vom face singur adaposturi, in caz ca ploua sau e soare prea puternic, mi-a cazut fata. Nimeni nu a spus nimic de asa ceva! Si spre norocul meu, a spus ca ne putem alege un partener daca vrem. Spre surprinderea mea, Andre veni langa mine.

-Te deranjeaza daca sunt partenera ta? intrebaclipind din gene si incercand sa para seducatoare.

-De cand esti asa de… aaa… seducatoare? am intrebat ridicand o spranceana.

-De cand incerc sa obtin ceva. raspunse ridicand din umeri.

-Bine. Dar daca vrem sa gasim o pestera sau ceva de genul va trebui sa ne grabim. am spus razand la imaginea noastra dormind pe un pat de frunze.

Am cautat o gramada un loc bun pentru a sta o saptamana acolo. Si in cele din urma l-am gasit: o sapatura intr-o stanca, suficient de adanca pentru a apara de ploaie vreo 2-3 persoane.

Au trecut doua zile. Fara niciun incident neobisnuit. Toti baietii care au venit s-au oferit sa fie partenerii Syellei. Ma amuza faptul ca ea ii refuza politicos de fiecare data, spunand ca nu vrea sa ii incurce si pe ei. Toata ziua era plecata in padure. Venea la lasarea intunericului, tragea un pui de somn pe unde apuca, apoi pleca dupa ce adormeau ceilalti. Se intorcea putin inainte sa rasara Soarele, se culca, apoi se trezea odata cu ceilalti, plecand iar.

~*~*~*~

Nu aveam somn asa ca am hotarat sa ma plimb putin. Nu era luna plina, dar era suficienta lumina odata ce ochii mi s-au obisnuit cu intunericul. Am ajuns la lac fara sa imi dau seama. Am stat putin pe malul lui, apoi m-am hotarat sa fac o baie. M-am dezbracat si am intrat. Am intotat aproape pana la fund. Nu era adanc. Si am vazut-o. Statea la un metru in fata mea, uitandu-se la mine. Nu stiu cat am stat acolo, privindu-i parul cum este ridicat in sus de mici curenti. Privindu-i ochii cum ma analizeaza. Privindu-i corpul cum se misca usor pentru a nu fi purtat cine ste unde. Apoi am simtit ca nu mai am aer. Totul incepea sa se incetoseze. De ce a trebuit sa ma scufund?! Nu puteam sa stau la suprafata? Totul s-a facut negru iar eu nu auzeam decat sunetul apei din urechi. Am simtit a prin ceata doua maini micute si puternice cum se infasoara in jurul meu, apoi buzele EI s-au lipit de ale mele, dandu-mi oxigenul de care aveam nevoie. Am deschis panicat ochii si am realizat ca eram la fuprafata. Ma tinea in brate, sa nu ma scufund iar. Iar bratele mele erau in jurul ei… Isi puse iar buzele peste ale mele, dar nu mai avem nevoie de oxigen. Aveam nevoie doar de ea. Nimic mai mult. Si lucrurile au mers tot mai departe… Dar niciunul nu vroia sa se opreasca. Niciunul din noi nu avea puterea sa spuna NU mangaierilor si saruturilor. Nu… De ce sa spui NU cand este atat de bine? De ce sa refuzi ceva atat de placut? Atat de rumos… Atat de perfect?

In acea noapte am dormit amandoi pe malul lacului. Corpul ei atat de cald era mai mult decat suficient ca sa nu imi fie frig. De dimineata am luat-o de mana, vrand sa o ajut sa se ridice. Am simtit inelul fierbinte cum se presa de pielea mea. Si parca mi-a cazut cerul in cap.

-Ce s-a intamplat? intreba confuza vazand expresia de pe fata mea.

-Tu… Inelul… Adica… ma chinuiam degeaba sa formez o propozitie coerenta.

-Oh! exclama surprinsa, de parca nu ar fi trebuit sa fie nimic pe degetul ei. Am… Eu…

-Vrei sa zici ca ai uitat ca esti maritata? se pare ca mi-a revenit coerenta.

-Nu asta. Am uitat de inel. In orice caz, ceea ce nu stie nu-l va rani. spuse cu atata seninatate incat am ramas surprins.

-Cum il cheama?

Eram surprins. Adica am facut-o cu ea si acum discutam despre sotul ei? Oare s-a intors lumea cu susul in jos sau este din cauza ca vine sfarsitul lumii?

-Lucifer. era cu minte in alta parte.

-Si il iubesti?

-Da. Chiar foarte mult. ezita putin, dar isi continua ideea. L-am cunoscut cu ceva timp in urma si a fost… Ei bine nu pot spune ca a fost dragoste la prima vedere, dar Lucifer a fost singurul care m-a invatat cum sa… Se opri brusc, de parca spusese prea multe. M-a invatat cum se traieste cu adevarat. incheie fraza, desi nu asta vroia sa zica initial.

-L-ai mai inselat vreodata? inytrebarea a iesit de pe buze fara ca eu sa imi dau seama, iar raspunsul ei m-a surprins si mai mult.

-Nu. Niciodata. Nu sunt o curva. Dar… Nu stiu ce s-a intamplat azinoapte… Erai in apa si nu mai aveai aer… Si eu doar… Adica am incercat sa…

-Multumesc. am spus sincer. Probabil ca as fi murit de mult daca nu erai tu.

-Da… Probabil. Totusi, daca nu ai murit azinoapte inseamna ca Dumnezeu are planuri mari cu tine. spuse ingandurata, de parca era pe alta lume.

-Ce vrei sa spui?

-Aaa… Nimic, lasa. Nu asculta toate prostiile mele. se scuza… poate putin prea convingator.

-Unde pleci tot timpul?

-La plimbare. Ador padurea. De fapt ador tot ce nu inseamna civilizatie.

-De ce te-ai casatorit asa de devreme?

-Se pare ca nu te mai opresti. spuse chicotind

-Scuze. m-am scuzat nestiind ce sa zic.

-Pentru ca il iubesc. Ce rost are sa astept daca amandoi vrem acelasi lucru? Ca azinoapte. Amandoi am vrut si am facut-o. Remuscarile si asteptarile nu isi au locul in astfel de situatii.

-Imi spui cum a inceput totul? Imi place sa ascult povestile altora.

-Ei bine totul a inceput acum ceva timp. In viata mea au avut loc niste schimbari radicale. A trebuit sa renunt la multe. Apoi l-am cunoscut pe Lucifer. A fost singurul care nu m-a privit cu dispret. Privirea multora parca spunea “Ce mai cauta si asta aici?”. Dar el a fost bun cu mine si m-a invatat toate trucurile posibile si imposibile pentru a supravietui. Intotdeauna a avut grija de mine si m-a protejat. La inceput am crezut ca asa e el. Ca este in firea lui sa ii ajute pe cei ce au nevoie de ajutor. Dar cand mi-am dat seama ca ma iubeste, am realizat ca si eu simt la fel. Suntem facuti unul pentru celalalt desi suntem firi total opuse. Imi amintesc ca odata s-a certat rau de tot cu Ihrinve pentru ca… Ei bine nu conteaza motivul. A asteptat frumusel ca Inhrive sa isi faca scena, apoi i-a spus tare si raspicat ca daca mai face inca odata aceeasi greseala o pateste rau de tot. Tot… Toata lumea a aflat despre asta…

-Deci nu exista nicio sansa sa fim impreuna?

Stiam ca nu exista dupa felul in care privirea ei isi pierdea concentrarea cand vorbea despre el. Dupa felul in care ii rostea numele, cu atata dragoste de parca el ar fi viata ei. Isi ridica mana stanga si o puse pe fundalul cerului, analizand-o.

-Nu m-as desparti de el niciodata. Dar am facut o intelegere unul cu altul. Fiecare poate sa faca ce vrea cu cine vrea atata timp cat ne iubim unul pe altul. Iar eu nu am gresit cu nimic azinoapte. Acum ar trebui sa mergem. Soarele deja s-a ridicat pe cer si probabil ceilalti isi fac griji pentru noi.

Imi placea prea mult cum suna “noi” de pe buzele ei, desi realizam ca nu o sa fim niciodata impreuna. Pur si simplu nu aveam nicio sansa. Nu pot sa cred asta, dar eram gelos pe acest Lucifer. Pur si simplu nu imi placea de el din simplul motiv ca era cu Syella. Dar daca va fi sa fie a mea, numai timpul poate decide asta. Timpul si noi. Din nou imi placea cum suna.

Cand am ajuns in “tabara” toata lumea isi strangea lucrurile. Am gasit-o repede pe Andre si am ajutat-o sa impacheteze putinele nimicuri pe care le luasem cu noi si care nu ne ajutasera mai deloc.

-Unde ai fost toata noaptea? m-a intrebat privindu-ma drept in ochi.

-Umm… In padure? a sunat mai mult ca o intrebare decat ca un raspuns, dar a inteles ea ideea.

-Si nu puteai sa imi zici si mie? Toata noaptea mi-am facut griji si daca nu apareai acum probabil ca le ziceam profilor.

As fi vrut sa ii zic despre Syella. Ca ea dispare in fiecare noapte si in fiecare zi, dar nu stiam daca observase si ea si nu vroiam sa ii spun de unde stiu si de ce imi pasa.

-Nu te mai ingrijora pentru mine. O sa fiu bine. am spus imbratisand-o.

Drumul a fost extrem de plictisitor. Am ajuns seara tarziu in oras, iar eu mi-am facut un dus, multumind Domnului pentru apa calda si m-am bagat in pat. Nu aveam sa ma plang dar ma durea spatele ingrozitor.

Toata noaptea am visat-o pe ea… Pe noi…